Se spune că viața e pe zile, iar fiecare zi e o poveste. Viața mea chiar este o povestePovestea vieții mele, la fel ca tuturor oamenilor, are ceva deosebit și magic. Iar pentru acest lucuru sunt recunoscătoare lui Dumnezeu și tuturor celor care au contribuit la asta. Mă numesc Neaună Iulia și am vârsta 21 de ani. Anul acesta am absolvit Liceul „Regina Maria” din Dorohoi.
Din punctul meu de vedere sunt un om normal, obișnuit, ca toți ceilalți, însă societatea cred că m-a introdus deja într-un șablon. Acela al persoanelor cu dizabilități, pentru că la prima vedere eu nu sunt la fel ca ceilalți. Nu pot să merg așa cum o face toată lumea. Acest lucru l-au descoperit părinții mei într-o zi de iarnă, pe când aveam 1 an.
Atunci am primit un diagnostic, acela de Paralizie Infantilă predominant dreapta. A urmat o continuă căutare în spital, o căutare în a rezolvăra acastă situație. La vârsta de doi ani urma să fiu operată de strabism. Căutările au continuat, pentru că atunci când ești părinte nu te oprești. Mergi până în cele mai adânci abisuri și cele mai întunecate locuri, doar pentru a găsi acea lumină care să-ți indice drumul corect.
Abia la vârsta de patru ani și jumătate am fost operată pentru prima dată la picioare. A urmat recuperarea, iar la un interval scurt de timp a intervenit și cea de-a doua operație la picioare pentru alungirea tendoanelor. Până la vârsta de șapte ani și jumătate când am mers la școală, părinții și spitatul au constituit universal meu. Spitalul pentru mine înseamna o experiență de viață.
Una dintre cele mai frumoase zile din viața mea a fost ziua în care Centrul „Steaua Speranței” Dorohoi, m-a primit în familia „Star of Hope”.
Am ajuns să-i cunosc pe toți acești oamaeni minunați care acum mă ascultă și sunt lângă mine. Am pășit timid la început, însă am descoperit niște oameni deosebiți. La Centru d-na as. Camelia și d-na psih. Loredana m-au invățat să văd în lucrurile mărunte ceva frumos, să mă bucur de ceea ce am, să văd că sunt lucruri realizabile. Deasemenea mi-au deschis ochii să văd că nu există bariere și că noi, copii pe care lumea îi vede cu dizabilități, vedem lucrurile mereu în culori și nuanțe pe care societatea nu le vede pentru că au alte obiective, acela de a privi spre exterior și nu spre interior.
La Centru mi-am găsit prieteni adevărați, am învățat să fiu perseverentă și un om normal. Centrul, pentru mine înseamnă locul lucrurilor noi, al surprizelor, locul unde prind putere, locul împlinirii viselor și al dorințelor, locul redescoperirii mele ca om. Acesta este locul care m-a ajutat să-mi capăt independența pentru că niște oameni cu suflet s-au gândit să-mi dăruiască sticuri de mers. Acea zi a fost una binecuvantată. Ziua, în care am putut să mă descurc singură. Și, de aceea îmi place să merg la Centru, pentru că acolo, lucrurile care la mulți oameni normali li se par simple simple pe noi ne fac fericiți.
Timp de 12 ani mama m-a dus zilnic și m-a adus de la școală, de multe ori veselă alte ori cu lacrimi în ochi, dar mereu pozitivă ajutându-mă și sprjinindu-mă de brațe ca să urc scările până la etajul patru. Și anul acesta, am toată truda a dat roade. Am absolvit liceul!
Mulțumesc Fundația „Star of Hope” România!
