Răzvan Ştefănescu
Lumea îi spune ca seamănă cu Mihai Răzvan Ungureanu. Îl cheamă într-adevăr Răzvan şi, când era mic, îl chema şi Ungureanu. Astăzi, însă, numele lui e Răzvan Ştefănescu. Veţi întreba, poate, de ce? Pentru că, atunci când avea 7 ani, a fost adoptat din Leagănul de copii Fălciu, judeşul Vaslui.
Povestea lui Răzvan începe în secţia Distrofici a Spitalului Vaslui şi continuă într-un orfelinat. Din cauza deficienţei fizice cu care s-a născut, Răzvan a fost abandonat de către părinţi. Destinul a făcut, ca în ofelinat, să o întâlnească pe cea căreia avea să-i spună, pentru tot restul vieţii „mamă”. (citeste tot)
Smaranda Chiric
Smaranda este o fetită blondă căreia îi place să lupte pentru ce îi apartine. Este cel de-al doilea copil al familiei Chiric.
La naștere a fost diagnosticată cu sindrom Down. Ceea ce a urmat se regăsește în viața oricăror părinți cu copil cu sindrom Down: sedințe de kinetoterapie, zile și nopți chinuite de întrebări precum „De ce eu?”, „De ce ea?”, „De ce nu se poate vindeca?”. Asta până în ziua în care a mama a înscris fetița la Centrul de Reabilitare „Steaua Speranței” din Iași. Aici Samaranda – pe atunci în vârstă de 1 an și șase luni – a beneficiat de terapie de grup și individuală 4 zile pe săptămână. Asta a însemnat 4 ore pe zi de stimulare cognitiv-comportamentală, de terapie prin joc, de activități de viață independentă. Dacă la început fetița plângea și refuza să comunice, astăzi folosește toaleta, mănâncă și se îmbracă singură. (citeste tot)
Andreea Dăncinescu
Pentru a ajunge să ajute, la rândul ei, pe alții, Andreea mai trebuie, încă puțin timp, ajutată..
Și asta pentru că Andreea este o tânără cu dizabilităţi și pentru că este absolventă a Facultății de Psihologie, Universitatea „Petre Andrei” din Iași. Pentru că picioarele nu o ajută sa meargă singură și pentru că doar ea poate înțelege pe cineva cu asemenea probleme. Nu se poate deplasa decât foarte greu și doar cu ajutorul unui cadru metalic de susținere. Pentru că suferă de parapareză spastică.
Cu toate acestea, Andreea este astăzi un model pentru toți copii și tinerii care vin în centrele Fundatiei Star of Hope Romania. A participat la multe conferințe și emisiuni radio si tv, în care a dezbătut problemele grele cu care se confruntă un copil cu dizabilităţi.(citeste tot)
Ancuța Apopei
S-a născut cu Sindrom Down. Nu știe cum arată o grădiniță, nu știe cum arată o sală de clasă, pentru că nu a fost niciodată. Însă scrie, citește, adoră să facă sport, desenează. Îi place la nebunie să picteze. Are propria pagină de Facebook, pe care o administrează singură. Are prieteni și în viața reală, prieteni foarte vechi cu care se vede săptamânal.
Pentru că Ancuța participă, atât cât îi permite condiția fizică și psihică, la toate activitățile organizate de către Asociația „Ne Trebuie Speranță” la sediul acesteia din Botoșani. (citeste tot)
Iulia Ceapă
Povestea oricărui copil autist începe atunci când medicul rosteşte diagnosticul. Şi continuă diferit, în funcţie de momentul în care părinţii primesc vestea. Cu cât se intervine mai repede, cu atât şansele de vindecare sunt mai mari. Şi, cu cât sunt mai susţinute şedinţele de terapie individuală, cu atât mai evidente sunt progresele!
Povestea Iuliei a început la fel însă continuarea a fost alta.
La vârsta de un an se comporta și se dezvolta normal: gângurea, zâmbea, era atentă și atrasă de orice lucru care o înconjura. După 6 luni, însă, parinţii au observat o ușoară regresie şi au consultat un psiholog. Aşa au aflat ca Iulia avea autism infantil.(citeste tot)
Victor Dragomir
Dar cu o singură condiţie: să îţi doreşti cu adevărat şi să accepţi mîna de ajutor întinsă la momentul potrivit.
Aşa a procedat Victor şi, până acum, a reușit. A luat cea mai mare notă la examenul de admitere în Academia de Aviaţie din Braşov și este azi student în anul II. Povestea lui Victor începe în mijlocul unei familii extrem de sărace, în care singura persoană care câştiga bani era mama. Muncea pe ici-pe colo, pentru a avea ce le pune pe masă celor doi copii, Victor şi fratele lui mai mic. Cât au fost mici, s-a descurcat mai uşor, pentru că îi lăsa la creşa cu program săptămânal „Steaua Speranţei” din Huși, însă când a venit vremea şcolii, situaţia a devenit şi mai grea.(citeste tot)
Iulia Neaună
Se spune că viața e pe zile, iar fiecare zi e o poveste. Viața mea chiar este o povestePovestea vieții mele, la fel ca tuturor oamenilor, are ceva deosebit și magic. Iar pentru acest lucuru sunt recunoscătoare lui Dumnezeu și tuturor celor care au contribuit la asta. Mă numesc Neaună Iulia și am vârsta 21 de ani. Anul acesta am absolvit Liceul „Regina Maria” din Dorohoi.
Din punctul meu de vedere sunt un om normal, obișnuit, ca toți ceilalți, însă societatea cred că m-a introdus deja într-un șablon. Acela al persoanelor cu dizabilități, pentru că la prima vedere eu nu sunt la fel ca ceilalți. Nu pot să merg așa cum o face toată lumea. Acest lucru l-au descoperit părinții mei într-o zi de iarnă, pe când aveam 1 an..(citeste tot)
